Pe 1 noiembrie 2016, la ora 9, paseam gravida in sala de operatii de la maternitatea Cuza Voda din Iasi, iar o ora mai tarziu ieseam mama de Copila. Initial, povestea nasterii mele trebuia sa apara in alta parte… dar am decis ca e ceva foarte puternic emotional pentru mine si imi doresc cu tot sufletul sa ramana aici, pentru ca ea, Copila mea, sa citeasca peste ani si detaliile pe care eu le voi fi uitat. Astazi, de ziua ei, vreau sa va povestesc cum am cunoscut-o.

Cand am vazut liniuta a doua pe testul de sarcina, m-a cuprins un entuziasm retinut, temator, de parca imi era frica sa nu se intample ceva si sa se duca vraja. A fost o decizie istovitoare sa-mi aleg un medic incercand sa cer referinte fara sa spun ca sunt insarcinata, asa ca primind o opinie buna si doua proaste despre medicii din Bacau, am ales sa merg la control la Iasi, la ultimul medic ginecolog care ma consultase, doctorul Dragos Aursulesei. Nu planuiam neaparat sa si nasc la Iasi, doar ca m-am convins pe parcurs ca e mai bine sa fac asta, in pofida logisticii mai complicate, pentru ca stiam ca maternitatea Cuza Voda este foarte bine dotata de partea de neonatologie(mai ales terapie intensiva) si, in acelasi timp, speram sa nu am nevoie de asta. As fi putut alege sa nasc la spitalul privat Arcadia, cu acelasi medic, insa tot ATI de la neonatologie a fost argumentul pentru care am ales sa nasc la stat. Stiam ca, daca se intampla ceva cu bebelusul, va fi transferat la maternitatea de stat.

Asadar, mi-am monitorizat toata sarcina la Iasi, iar spre final, medicul imi stabilise data internarii pe 21 noiembrie – aveam indicatie de cezariana din mai multe motive, dar cred ca nici el n-a vrut sa riste sa ajungem prea aproape de termen (1 decembrie) si sa ajung la spital in travaliu. Dupa discutia asta, incepusem sa ma mai interesez de una, alta si am realizat, dezamagita, ca voi avea parte de cezariana la rece. Am intrat in concediu de odihna cu un pic peste o luna inainte de termen, pana atunci nu scrisesem nimic despre sarcina pe blog si am incercat sa tin partea asta a vietii mele cat mai discreta cu putinta. Ceva m-a indemnat insa sa scriu asta. Si acum, privind in urma, ma gandesc la acele ultime zile de sarcina ca parca am vrut sa las totul pregatit, fara sa stiu ca asta fac.

Vrei să primești postările mele pe email?

Abonare Newsletter

* Câmp obligatoriu.

Fix in prima zi de concediu, pe 31 octombrie, m-am trezit pe la 4 cu o durere continua, nu foarte intensa, ca una menstruala. Un No-Spa mai tarziu, nu se dadea dusa si am observat ca mi-e mai bine in picioare, asa ca m-am pus pe calcat haine minuscule. Pe la 12 am luat al doilea NoSpa, care nu si-a facut nici el efectul, asa ca la ora 14 mi-am sunat medicul. Mi-a zis scurt si senin ca ma asteapta la Iasi, mi-am facut bagajul doar pentru mine, sperand ca nu voi naste atat de repede (aveam atunci 35 de saptamani si 4 zile). Pe drum eram asa de optimisti eu si sotul ca speram chiar sa ne intoarcem impreuna, in acea seara, la Bacau. Am ajuns la 18 in Iasi, m-a vazut medicul, mi-a zis ca totul e in regula si ca voi ramane internata o zi, doua pentru perfuzii, apoi voi pleca acasa.

La ora 21 mi s-a pus perfuzia, internata fiind intr-un salon de gravide care urmau sa nasca. La ora 3 s-a terminat. Nu prea dormisem pentru ca aveam si perfuzie, si o gravida in salon aflata in travaliu avansat, dar am motait cate putin. La 4 m-am trezit din nou cu ceva dureri, dar de data asta erau sacadate. Mi-a trecut prin cap sa le monitorizez cu cronometrul de pe telefon, cel pentru ture: o tura era contractia, o tura era pauza dintre. Tiparul era cam de 5 minute intre contractii, iar contractiile durau peste 1 minut. I-am spus unei moase, mi-a pus un tococardiograf si a ramas destul de contrariata. La 7 m-a vazut pentru prima data medicul, mi-a prescris o noua perfuzie care urma sa opreasca contractiile. La 9, la urmatorul control, m-a anuntat ca voi naste, sa ma pregatesc.

Era 1 noiembrie, cu o luna inainte de termenul estimat pentru fetita mea. Nici n-am avut timp sa ma sperii. Mi-am facut rapid bagajul in salonul de gravide, urma sa-mi fie adus la salonul de lauze. Mi-am anuntat sotul sa pregateasca bagajul pentru bebelusa si vorbeam cu el la telefon, dandu-i instructiuni, intre vizitele anestezistei. Situatia mea era ceva mai complicata, cu antecedente medicale mai atipice (cititoarele mai vechi poate tin minte de istoricul meu cu boala Lyme), asa ca anestezista a decis ca e mai bine sa mi se faca anestezie generala. M-au dus in sala, abia atunci am simtit ca ma ia frica, iar medicul ginecolog mi-a zis, pe acelasi ton senin, ca o sa fie in regula si ca o sa-mi cunosc fetita cand ma voi trezi.

M-am trezit la ATI, destul de agitata, cu masca de oxigen pe fata. Aveam senzatia ca nu pot respira prea bine fara ea, mi-am revenit in scurt timp. A venit o asistenta de la neonatologie si mi-a zis despre fetita, desi s-a nascut la 35 de saptamani si 5 zile, avea o greutate buna, de 2850 g, si inaltimea de 50 cm, n-a necesitat incubator sau ventilatie.In jur de 12:30 a intrat Colegul de apartament la mine, pe la 13 au adus si Copila sa o vedem.  Am ramas amandoi blocati, mi-au pus-o in brate, am inceput sa plang, el a mutit… a stat cu noi cateva minute doar, in care ne-am minunat continuu de cat de micuta e.

Colegul a mai putut sta cu mine, cu intermitente. Asistentele de la ATI s-au ocupat atent de mine, mi-au satisfacut si cele mai mici nevoi (de genul ajutorului pentru a-mi incarca telefonul), in jurul orei 17:00 am fost ajutata sa ma ridic din pat. Eu eram extrem de hotarata sa ma ridic repede si sa ma mute in salon, ca sa imi aduca si Copila si sa o pun la san, am avut noroc ca m-am simtit bine si am si reusit sa ma ridic. Asistenta m-a curatat, spalat, pregatit pentru transferul pe salonul de lauze, care a avut loc in jurul ore 20. Infirmiera mi-a adus toate bagajele, si gentuta de la ATI, si ce ramasese la salonul de gravide – mentionez asta pentru ca am auzit de spitale unde mama proaspat taiata isi taraia bagajele prin spital.

La etajul de lauze m-am dus intai de toate la nou nascuti, sa revad Copila. Mi s-a permis accesul pentru scurt timp, eu as fi vrut sa o iau in salon, dar am fost descurajata de asistente, care mi-au recomandat sa ma odihnesc. Cu ceva indoieli, le-am ascultat, insa de dormit nu prea am dormit in noaptea aceea, cuprinsa de remuscari ca bebelusa mea e singurica. In dimineata zilei urmatoare au adus-o si de atunci a ramas cu mine. Am stat intr-un salon cu 3 paturi, dar erau si saloane mai mari, din ce am vazut – nu stiu daca erau si rezerve. Am avut baie in camera, apa calda, caldura, salonul (ca si tot spitalul, de altfel) era modernizat si curat. Abia in seara aceea, abia dupa ce am nascut, i-am ales numele Copilei prin telefon, pentru ca in toate lunile de sarcina eu si Colegul nu reuseam sa ne hotaram la un nume pentru ea.

Cand s-au adus bebelusii in salon, asistenta de la neonatologie ne-a facut un scurt instructaj de ingrijire a lor si am fost incurajate sa intrebam orice avem nevoie. Am primit si ceva ajutor sa atasez Copila la san, dar a contat mult pentru mine ca citisem mult despre alaptare si stiam, in mare, cel putin teoretic, ce am de facut. M-am mai pierdut cu firea, am avut multe indoieli, mai ales ca fetita mea era totusi mic prematur, unele asistente de la neonatologie au fost mai dragute, altele mai putin disponibile, insa nu le pot aduce mari reprosuri. A contat mult faptul ca politica maternitatii este sa nu se ofere lapte praf cu biberonul, ci cu canita sau lingurita, iar noi, ca mame, am fost invatate sa oferim completare cu lapte praf, daca este nevoie. Eu mi-am petrecut cam tot timpul oferindu-i sanul Copilei, am avut noroc ca ea a fost dornica sa manance si am profitat incercand sa o alaptez la orice foiala. Pentru ca era mic prematur, neonatologul care a asistat-o la nastere, dr. Andronic, mi-a recomandat sa o alaptez oricat de des, chiar si din ora in ora – un lucru pe care il apreciez, mai ales pentru ca stiu ca exista maternitati unde alaptarea se face la program, sabotand astfel inceputul alaptarii si ingreunand misiunea mamei.

Una dintre asistentele de la lauze a fost ca un inger pentru mine cat am stat internata: intai mi-a laudat Copila pentru instinctul de a cauta si apuca sanul (ceea ce pentru mine a fost o incurajare ca pot avea incredere in copil ca-mi arata ce am de facut) si, mai apoi, cand incepuse sa se instaleze lactatia, m-a asigurat ca nu sunt in pericol de a face mastita sau alte complicatii de care ma temeam, m-a strans in brate, mi-a aratat cum sa imbunatatesc atasarea si m-a incurajat sa pun bebelusul la san.

In ceea ce priveste stimulentele de care se teme toata lumea in spitalele romanesti, eu nu am oferit nimic asistentelor dintr-un motiv foarte simplu: imi era teama sa pun mana pe bani si apoi pe copilul nou nascut, pe care nu-l puteam lasa pana sa ma duc sa ma spal pe maini (pentru ca trebuia sa o infas, sa o schimb dupa consultatii), dar chiar mi-as fi dorit sa o rasplatesc pe asistenta despre care v-am povestit mai sus intr-un fel sau altul, pentru ca femeia asta mi-a facut atata bine in niste momente de vulnerabilitate in care chiar a contat o incurajare.

Singura mea problema a fost cu neonatologul de garda din ziua externarii, doamna doctor Postudor, care a avut o atitudine de superioritate si desconsideratie fata de mine, ca tanara mama, speriata si tracasata. Am inteles ca, profesional, este foarte bine pregatita, insa atitudinea a lasat de dorit si am parasit spitalul traumatizata de cuvintele pe care mi le-a adresat, incercand parca sa-mi striveasca dramul de incredere pe care il capatasem ca pot ingriji Copila asa cum trebuie. Am numarat minutele pana am fost externata si am inteles ca atitudinea medicului este aceeasi fata de toate mamele, si asistentele erau foarte agitate in zilele in care respectiva era de garda.

Una peste alta, am fost norocoasa sa nasc un copil mic prematur, sanatos si puternic, dornic sa fie alaptat (inca mai e la fel de dornica) si, pana la urma, cezariana mea s-a petrecut la cald (stiti si voi vorba aceea, ai grija ce-ti doresti…). Daca voi avea un al doilea copil, oricat de complicata va fi logistica, voi merge tot la Iasi, la acelasi medic, pentru monitorizarea sarcinii si imi doresc sa nasc tot la Cuza Voda, dincolo de micile inconveniente, in special datorita politicii lor de a nu oferi biberon bebelusilor si de a incuraja alaptarea la cerere.

Acum, mica mea de 50 de centimetri si 2850 g a ajuns 81 de centimetri si vreo 12 kilograme. E voioasa, zambareata, vorbareata, curioasa, expresiva, ambitioasa. Are niste ochi minunati, o gurita ca de ciresica si un nasturel de nas pe care-l increteste cand rade cu gura pana la urechi si cu toate gingiile. Cumva nu-mi vine sa cred ca a trecut un an, si altcumva am senzatia ca a fost mereu aici, ca e a mea dintotdeauna.

Dupa nasterea ei, am scris despre primul trimestru, al doilea trimestru si al treilea trimestru de sarcina, precum si despre primele trei, sase si noua luni alaturi de Copila.

★ Beauty Blogger
★ Skincare Addict
★ Coffee Lover
★ 30
★ Bacau
★ adina@septembriejoi.com

(Visited 739 times, 3 visits today)