Sunt mamă de 2 de 3 luni și un pic. Și cred că încă nu am asimilat pe de-a întregul informația aceasta… Mă trezesc adesea în iureșul unei zile că am o clipă liniștită cu Băiețel, o clipă în care fac ceva cu el și nu îmi trec alte 10 gânduri simultan prin cap, în care îmi dau seama ce minune nouă am lângă mine, ce bucurie îmi aduce și cum mi s-a întregit sufletul de când îl am.

Poate ați citit despre sosirea lui, despre peripețiile din sarcină, mai ales că deja începuse izolarea, despre nașterea lui în pandemie – care pentru mine a fost o experiență traumatizantă. Poate ați văzut și când am sosit acasă sau primele noastre peripeții împreună.

Dar cum pe blog am ținut un soi de jurnal al vieții cu a mea Copila, dar despre Băiețel am povestit mai degrabă pe InstaStories, am zis că trebuie să completez o nouă filă din jurnalul meu online pentru mine, pentru el și pentru cititoarele mele care încă mai sunt aici, și nu sunt active pe Instagram.

Primele săptămâni cu Băiețel acasă

Marea mea suferință legată de experiența nașterii lui Băiețel e că a stat departe de mine, că nu am apucat să-l țin în brațe, să-l cuprind, să-l dezmierd și să-l cunosc înainte să ajungem acasă, la Copila care mă așteptase cu sufletul la gură și care a fost, după cum aveam să aflu de curând, destul de speriată de absența mea.

Amintirea zilelor acelea e ceva extrem de dureros încă, nu știu cât timp o să-mi ia să mă vindec sau dacă o să mă vindec vreodată cu adevărat. Asta, deși Băiețel e sănătos și voios, deși e cu noi acum, simt că îmi lipsește bucuria acelor zile.

Am avut noroc că, de când am intrat pe ușa casei și el a început să plângă, i-am oferit sânul și el s-a atașat și a mâncat ca și cum ar fi fost dintotdeauna acolo. Alăptarea lui a decurs lin, fără ragade sau alte probleme, iar el a luat excelent în greutate în tot acest timp.

Săptămânile cele mai grele

Acasă în primele zile m-am străduit mult să compensez lipsa mea și timpul dedicat îngrijirii lui Băiețel, așa că orice clipă liberă a fost dedicată Copilei. În primele săptămâni el a fost un bebeluș destul de liniștit, a dormit binișor, a mâncat des, dar nu a plâns prea mult.

Undeva după 3 săptămâni Băiețel a început să aibă un somn pe timp de zi tot mai fragmentat și crize de plâns pe care nu reușeam să i le mai alin. Mânca mai mult, vărsa mai mult (plecase cu reflux încă din maternitate), nu reușeam să-l fac să râgâie. Copila începuse și ea să se comporte urât, stresată fiind de plânsetele puternice și de timpul tot mai mare pe care îl alocam liniștirii lui, probabil starea mea psihică nu era nici ea un factor care să contribuie la liniștea casei.

La 4 săptămâni am luat legătura cu un pediatru care i-a prescris picături cu simeticonă și Protectis, care aveau rolul de a-l ajuta cu tranzitul. Îl purtam in wrap elastic în speranța că va fi mai liniștit la verticală. Sunetele albe erau prietenele noastre cele mai bune. Am încercat cam tot ce mi-a trecut prin cap. Începuse să se trezeasca tot mai des și noaptea, iar lipsa mea și a lui de odihnă n-au fost tocmai de bun augur.

Cum am liniștit bebelușul – ce a funcționat pentru noi

Prima chestie pe care am făcut-o a fost să testez dacă Băiețel doarme mai bine în pătuț. Până atunci dormise cu mine în pat, operația de cezariană fiind încă dureroasă în primele săptămâni, mi-a fost mai confortabil să îl țin aproape de mine. Însă am sesizat că dormea mai bine în pătuț, cu salteaua ridicată, așa că am început să îl pun să doarmă și noaptea acolo.

Recunosc, aici a intervenit relaxarea de la al doilea copil, despre care am tot auzit. Tentativa mea de a o pune pe Copilă să doarmă în pătuț a fost un eșec total: mă ridicam la fiecare icnet sau geamăt de-al ei. Însă cu el a fost altfel, am avut încredere că va f ok și fără să îl veghez trează noaptea întreagă.

Apoi, pe măsură ce se apropia de 2 luni, am sesizat că avea tot mai frecvent scaune verzi și cu mucus, așa că am decis să țin regim pentru alergia la proteina din lapte de vacă. Și Copila a prezentat semne de alergie la aceeași vârstă, ea a avut și o dermatită atopică, el nu a prezentat leziuni de dermatită, în schimb avea un reflux tot mai puternic și vărsa mult.

Inițial nu am sesizat diferențe prea mari, poate pentru că ele au apărut treptat. Însă după două săptămâni de regim am mâncat pizza și Băiețel a fost mult mai agitat decât în zilele anterioare, au reapărut scaunele verzi și cu mucus. Am revenit la regim și treptat ne-am redobândit liniștea.

Cum suntem acum, fizic și cu somnul

Acum Băiețel doarme în pătuț și are, cel mai adesea, o trezire pentru masă noaptea, după care adoarme imediat la loc. Nu a mai făcut demult crize de plâns noaptea, varsă mai puțin și mai rar, iar noaptea mai deloc – crizele lui dinainte se soldau cu vărsături, așa că ajunsesem la concluzia că erau provocate de reflux. Lua bine în greutate, așa că nu ni s-a indicat să îi dăm tratament specific.

Are peste 7 kile și se dezvoltă foarte frumos. E tot mai activ și mai prezent, de când i s-a ușurat problema refluxului e liniștit, vesel și zâmbăreț și, deși îmi este greu să țin regim, am altă tragere de inimă de când am realizat că sunt, într-adevăr îmbunătățiri în starea lui. Detalii despre ce mănânc acum găsiți pe InstaStories, în Highlights, la #aplv.

Partea cea mai grea? Acomodarea Copilei

Dacă în privința îngrijirii lui Băiețel am fost mai relaxată, problema cea mai stresantă de această dată a fost să ușurez acomodarea Copilei cu Băiețel. Primele ei manifestări de frustrare au fost crize de furie și plâns, provocate aparent de nimicuri. Era greu de consolat și ne punea nervii pe bigudiuri. Apoi a început să plângă și ea când începea să plângă el (mai ales în perioada de reflux chinuitor), iar eu nu mai știam cum să mă împart. Acum s-au mai redus episoadele acestea, însă are momente când pune tot felul de întrebări și își manifestă astfel frustrările.

Pe măsură ca reușit să verbalizeze ce o deranja și ce îi provoacă suferința, relaționarea cu ea a devenit mai ușoară. Spune că ar vrea să fim doar noi, fără Băiețel, mă întreabă de ce am mai vrut un copil și de ce nu a fost ea de ajuns, iar la început mi-a fost greu să aud toate astea. A avut tentative de a-l lovi cand era furioasă – niciodată nu a făcut asta în absența noastră, de unde bănuiala mea că voia sa fim de față și să vedem că avea nevoie de ajutor. Am încurajat-o să îmi spună când simte nevoia să îl lovească, fără să îl lovească efectiv pentru că el nu se poate apăra.

Am încurajat-o și să spună ce simte, chiar dacă întrebările erau incomode. Ea nu căuta răspunsuri, ci doar să se descarce. A mai ajutat și faptul că Băiețel doarme în pătuț și nu mai plânge noaptea. Atunci am putut să o mai iau să doarmă cu mine, în camera ei, așa cum dormeam și înainte să nasc.

Îmi este greu în continuare că ea nu îl acceptă pe el cum mi-aș fi dorit și cum mi-ar fi făcut mie viața mai simplă. Dar… înțeleg că îi este greu, mă străduiesc să accept că pot face unele lucruri ca să îi ușurez tranziția, dar provocarea rămâne a ei, ea trebuie să treacă prin ea și că are nevoie de timp și răbdare.

Nu știu dacă e o consecință a faptului că începe să îl accepte sau poate pentru că el e tot mai activ și atent la ea, dar are mai des momente în care se joacă cu el, vorbește frumos cu și despre el, îl include în planurile familiei.

Pentru mine, etapa aceasta a fost cea mai mare provocare și am avut emoții să rămân singură cu ei acasă, însă acum, după vreo 3 săptămîni de rodaj, e tot mai bine.

Țin în brațe un Băiețel zămbăreț și vesel de peste 7 kilograme. Uneori se cațără în brațele mele și Copila de vreo 20 de kilograme. Am brațele pline, asta e sigur. Inima mea e plină și ea. Mintea e uneori plină de bucurie, alteori de griji pentru ei, pentru relația lor, pentru treburile administrative. Alteori mă regăsesc frustrată că nu mai am timp pentru mine și pentru ce îmi plăcea mie – adică îngrijirea personală și să scriu aici, pe blog, despre ea. Dacă de rutina de îngrijire m-am cam ținut, a fost mai greu să mă apuc din nou să mă machiez – dar acum reușesc să fac și asta, mai mult pentru sufletul meu decât pentru altceva.

Scriu pe blog din 2010. Blogul e primul meu copil, care va împlini 10 ani cam într-o lună. Mi-a lipsit enorm să scriu aici și, după cum ați văzut, am lipsit mult în ultimele luni. Iar când mi-au fost dăruite două ore pentru mine, primul lucru la care m-am gândit a fost să scriu pe blog.

Îmi promit mie și vouă că o să mai scriu. Nu știu exact cum și când, dar pentru mine e important ca povestea septembriejoi să continue. Și să nu fie doar despre copii, deși 98% din timpul meu de acum e despre ei.

Iar dacă mai sunteți aici, cu mine, și veți rămâne și dincolo de această etapă de bebelușeală, vă mulțumesc mult. Înseamnă enorm pentru mine!

P.S.: Și dacă vă plac postările despre copii și vreți să vedeți ce perspectivă asupra maternității aveam acum 3 ani, când Copila avea 3 luni, puteți citi aici.