Sunt mamă de mai bine de 4 ani. Sunt mama ei de mai bine de 4 ani, iar Copila mea continuă să mă învețe mereu câte ceva, despre mine, despre ea, mă pune la încercare, mă testează, se îndepărtează pentru ca apoi să se întoarcă înapoi în brațele mele.

Multe s-au schimbat în viața noastră de când i-am dedicat ultima dată un articol în preajma aniversării. Atunci avea 2 ani, abia mă întorsesem la birou, ea începuse grădinița.

Acum suntem acasă împreună încă din luna martie, s-au scurs aproape 8 luni de stat zilnic una cu cealaltă și nașterea fratelui ei, în aprilie, nu a făcut conviețuirea prea ușoară. Relația noastră a căpătat o dinamică foarte diferită de când eu am devenit mamă de doi și ea soră mai mare.

Copila la 4 ani

Copila de 4 ani vorbește chiar mai mult, dar extrem de corect. Pronunță toate literele corect, mai are doar câteva cuvinte pe care le stâlcește și nu, nu o corectez, căci parcă atât mi-a mai rămas din bebelușia ei (zice “a ocserva” și “a esixta”, “să ploue” și dublează genitivul, “doamnei Adinei”, ca să vă dau un exemplu). Vorbim noi corect în preajma ei și va învăț cu siguranță și ea formele corecte.

Însă ce spune? Oh, e un izvor nemărginit de povești, are o memorie fenomenală – să te ferească Cel de Sus să greșești un cuvânt dintr-o carte, că te corectează imediat. În continuare mi se pare că are mintea brici și am regrete că nu pot să o învăț mai multe, având în vedere că nu merge la grădiniță și că timpul meu e atât de limitat.

Copilei de 4 ani îi place să cânte, învață cântece și în alte limbi decât româna și se străduiește să pronunțe corect – am senzația că are o ușurință nativă cu care prinde treaba asta.

Copila de 4 ani e fascinată de prințese, povești, Nadia Comăneci, însă în ultimele luni jocul ei preferat este legat de sarcină. Ori e ea însărcinată, ori eu, ori vreo bunică, cert e ca cineva dospește mereu la noi în casă. Îi place să picteze, să lipească și să modeleze, în schimb nu e deloc încântată de scris și colorat. Iar acum toate acestea se desfășoară de acasă, așadar avem ceva de furcă la capitolul activități.

Copila de 4 ani este un copil curios și entuziasmat, deși de multe ori emoțiile îi pun bețe în roate. Ține minte vacanțe de acum 12-18 luni, ține minte pasaje întregi din poveștile ei preferate, face tot felul de scenarii, îi vin tot felul de idei prin care să combine poveștile. Este foarte expresivă și teatrală în joacă sau când cântă. Este perspicace și intuitivă.

Copila de 4 ani este și încăpățânată și uneori e greu să o dai la întors cu ea, mai ales când bateriile ei emoționale sunt descărcate. Crizele de furie pot deveni foarte intense, iar asta se datorează și apariției unui nou membru în familie, dar și izolării și statului prea mult în casă/cu noi.

Copila de 4 ani își iubește foarte mult familia, bunicii, pe soră-mea, care e feblețea ei, nașii, dar și rudele din familia extinsă cu care ne vedeam mai des. Acum, vorbim pe WhatsApp destul de mult cu cei dragi, din dorința de a păstra relațiile și familiaritatea ei cu respectivii.

Copila are acum peste 120 cm și 20 kg. Ne pregătim să o mutăm din scaunul ei de mașină, Axkid Kidzone (pe care îl va moșteni Băiețel când va împlini 9 luni) și va trece în HBB Britax Kidfix SL. E îndrăgostită de rochițe, de peruci (noroc ca am impus regula purtării lor doar în casă), orice e cu Frozen e dragoste la prima vedere.

Are părul tot mai creț și mai adorabil, iar ochii trec de la verde la miere și înapoi. Ca atunci când era mică, dacă plânge foarte mult, i se înroșește nasul.

Mama Copilei de 4 ani (și a lui Băiețel de 7 luni)

Păi… mama este mai mereu stoarsă de energie. Este istovitor să fii disponibilă fizic și emoțional pentru doi copii mici care nu pleacă niciodată nicăieri, decât cel mult în camera alăturată.

Am încercat să profit de ce ajutoare au mai fost și am mai făcut câte o scurtă ieșire de una singură, dar aceste ocazii sunt destul de rare pentru mine. Iar oboseala își spune cuvântul, izolarea de asemenea.

În ceea ce o privește pe Copilă, mi-e foarte greu să regăsesc un echilibru pentru noi și să mă regăsesc în relația cu ea, având încă un copil în preajmă mereu. Trec de la vinovăție la supra-disponibilitate (există cuvântul? poate că nu, dar nici nu știu să exprim altfel ideea) și inevitabil la frustrare pentru ca apoi să ajung iar la vinovăție și să iau cercul vicios de la capăt.

Și eu, și ea avem nevoie de socializare, iar limitele impuse de pandemie ne-au făcut adesea să dăm în clocot. În esență, ea are nevoie mereu de reconfirmări ale iubirii, deși eu nu îmi retrag iubirea – însă mă retrag eu de lângă ea când simt că aș putea da în clocot și îi este greu să gestioneze asta, mai ales de când a apărut fratele ei și nu mai sunt mereu în preajmă. Eu, pe de altă parte, mă simt uneori o mamă rea, altă dată o mamă care s-a dat peste cap să facă tot ce a putut și când își retrage ea iubirea respingându-mă sau ignorându-mă, probabil că mă transform tot într-un copil respins.

Sunt și zilele bune care trec în liniște, fără mari provocări, când am mai mult timp pentru ea și ea are mai multă blândețe pentru mine. Sunt și momente ca somnurile de la prânz, când mă întind lângă ea și se cuibărește, spunându-mi că o gâdilă pantalonii mei de pijama pe tălpi. Sunt și momentele când simt că iau foc de nervi, iar Copila, deși agitată și ea, se oprește și respiră adânc, iar apoi spune: “Eu m-am liniștit, mami, poate vrei să încerci și tu!”

În perioada asta, totul e mai intens în relația cu ea și încerc să nu mai pun presiune pe niciuna din noi să ne fie bine mereu. Ne e cum ne e în momentul acela, totul e un proces de adaptare la o situație complicată în familie – nu e ușor să pierzi tronul, peste care s-a adăugat și nebunia pandemiei, care o pune față în față cu concurența în fiecare clipă a zilei.

De când am început din nou serviciul, am tot simțit că se subțiază puțin câte puțin din relația mea cu ea. Am simțit-o îndepărtându-se și m-am temut că o pierd. Deși ea mă învață mereu că se desprinde, dar se întoarce mereu lângă mine, e o lecție pe care mi-e greu să o asimilez, dar pe care fac eforturi să o înțeleg.

Cred că va fi interesant să recitesc aceste rânduri și gânduri când ea va avea 6, 8, 10, 20, 30 de ani… Să mă redescopăr ca mamă de copii mici, copleșită de grijile acelea mici, dar multe, trasă de mânuțe mici, alinată de mângâieri încă pufoase și cucerită de zâmbete deocamdată inocente.

Aventura continuă, căci nici nu s-ar putea altfel!