Și dacă nu ne fac mai fericiți, de ce îi mai facem?

O prietenă a născut acum câteva zile. E acasă cu bebelușul de vreo 2, copilul plânge, nu prea doarme, ea plânge și evident, nu prea doarme. Eu sunt departe, îi mai arunc din când în când câte o întrebare, îi mai dau eventual vreo sugestie de încercat întru adormirea odorului ca să poată dormi și ea… și mai presar și câte un “e firesc să îți fie greu”, “e normal să te simți așa” și alte asemenea care să o ajute să accepte că magia și bucuria sunt doar o mică parte din ce simți după ce aduci un pui de om pe lume.

Citeam aseară ce a scris Miruna legat de faptul că părinții nu sunt neapărat oameni mai fericiți. Mergeți la ea și citiți aici cu studii și surse, căci a scris mult, fain și documentat. Mi-a rămas în minte mult după ce am terminat de citit, până când am adormit. O dată pentru că eu și Miruna suntem în etape similare ale vieții – avem copii de aproape aceleași vârste, ea e nițel mai avansată. Apoi, pentru că adesea ce scrie ea mă lasă pe gânduri, mă ajută sau mă liniștește.

copii-septembriejoi

Știți, eu cred în puterea asta a mamelor de a depăși împreună greutățile și fricile, de a se ajuta și de a se inspira. Nu întru perfecțiune, nu întru oferirea numai de eco, bio, natural, făcut cu floare de colț și lacrimi de elefant crescut în vârf de munte. Iar social media, fie prin pozele cu mame atent pieptanate și bebeluși cu zambete stirbe în ținute asortate, fie prin presiunea temutelor grupuri de mămici, nu prea ajută.

Și parcă toți din jurul nostru sunt, așa cum am fost și noi, loviți de tren după ce apare copilul, că e primul, al doilea sau al treilea, parcă nimic nu te pregătește. Parcă tot aștepți și aștepți ceva mai mult, mai bine, mai liniștit, ca să fii fericit cu copilul tău.

Vrei să primești postările mele pe email?

Abonare Newsletter

* Câmp obligatoriu.

Dar adevărul e că, în părințeală, fericirea se împletește cu greul, zâmbetele bebelușului cu cearcănele părinților, mișcările intestinale ale copilului cu liniștea casei. Cel puțin, asta e în casa noastră. Și a părinților pe care îi știu și cu care chiar am putut discuta sincer.

Cu toate astea, unii dintre noi, printre care și eu, după ce învață să trăiască călcați de tren, mai vor o dată – și-ați zice că-s sadici. Pentru noi, dorința a venit oarecum natural și firesc o dată ce Copila a crescut. Nu eram mai fericiți decât atunci când era ea mică, poate mai liniștiți însă.

Pentru că, dacă e ceva ce am învățat eu de când îi am pe Minunați, e că fericirea e (oarecum) o stare și, într-o anumită măsură, o alegere. Și că îți poate fi generată de un răsărit, o îmbrățișare, o bală cursă pe lângă un zîmbet, o mașină nouă sau o noapte bunicică de somn.

Nu știu cum aș fi fost acum dacă nu aveam copiii. Știu însă că înainte de a-i avea nu eram mai fericită decât sunt acum. Eram mai odihnită, mai liberă și probabil mai puțin frustrată. Dar mai fericită, nu.

Chiar cred că nu ar trebui să facem copii pentru că ne fac mai fericiți. Știți, în momentele mele nasoale cu a mea Copilă, în care ea se poartă urât și eu sufăr, mă trezesc gândind că am făcut atâtea și am renunțat la atâtea pentru ea… Și-mi opresc gândul, căci ea nu s-a cerut născută și sacrificiul meu a fost alegerea mea. Nu îmi e datoare pentru el și nu e obligată să mă răsplătească făcându-mă fericită.

Scriu despre ea pentru că nu am ajuns în faza aceea cu Băiețel, dar realizez că sunt tot mai dese situațiile în care ei vor face ce simt și pot, iar eu va trebui să îi accept și să iubesc fix așa, necondiționat. Și să fiu fericită că îi am așa cum sunt, și nu pentru că am cu ce mă mândri pe Instagram sau de pe grupurile de mămici.

Iar asta, pentru mine, e o lecție de iubire și acceptare pentru care nu a trebuit să studiez până să îi am.

Ieri ne pregăteam să ieșim afară. Băiețel a fost primul gata pentru că așa s-a nimerit, îi era cald, s-a pus pe plâns. Copila era un pic de Gică Contra, nu prea coopera, căci cam așa pățesc când el e morocănos, și bombănea că plânge frate-său. În timp ce o legam la șireturi, sătulă să o tot zoresc, mi-a zis:

De ce ne grăbim, mami?

Pentru că dacă ieșim afară, se liniștește și bebelușul. Nici ție nu îți place că plânge, nu?

Nu… De ce ai mai făcut un copil, mami? Dacă nu făceai, acum nu ne grăbeam. Și nu trebuia să îi dai să mănânce, nici să stau singură și să ascult poveste când tu îl culci. Îmi plăcea mai mult înainte.

Nu e prima dată când purtăm o discuție de genul ăsta, însă acum a verbalizat mai mult decât de obicei și mi-a spus punctual mai multe situații care o deranjează.

Și mie îmi plăceau mai mult unele lucruri înainte. Și acum îmi e dor de tine uneori, să stăm mai mult împreună. Dar mă și bucură bebelușul când zâmbește, că se înveselește când ne vede, că face chestii noi și amuzante. Ți se întâmplă și ție să te bucure cu ceva?

Da, că mă iubește. Și eu îl iubesc, mami.

Revenind la Miruna, m-am regăsit mult în ce scria ea referitor la sensul pe care mi-l dau copiii. Să ții un pui de om în viață e ceva ce ar trebui să te umple de respect față de propria persoană, asta e clar. Iar hormonii își fac treaba când te cuprinde satisfacția și mândria la orice mică reușită a copilului – că e un zâmbet, o legumă molfăită, un pipi la oliță, un ma-ma-ma sau un nou prieten pe care și l-a făcut copilul.

Știți, de ziua noastră, Copila a suflat în lumânarea de pe tort, că nici și a spus că și-a pus și ea o dorință. Noi ne-am uitat lung unul la altul, un fel de “nici atât nu ne-a mai rămas”, până a deschis iar gura:

Mi-am dorit să avem cu toții sănătate.

Aceasta nu e o pledoarie pentru făcut copii. Nu e nici un text menit să vă descurajeze. E cel mult o doză de realism.

Și o pagină de jurnal, pe care vreau să o citesc când copiii vor fi mai mari. Iar viața mea cu ei va fi mai simplă pe de o parte. Și presărată cu altfel de greu pe de alta.

Ne fac sau nu mai fericiți copiii?

(Visited 12 times, 1 visits today)
Ți-a plăcut? Împărtășește și altora!