O discutie cu o prietena mi-a dat ideea de a scrie despre asta… E un subiect dificil de abordat si cred ca ma ajuta si pe mine sa ma eliberez, intr-o anumita masura, de ceea ce simt, dar si pe alte proaspete mame care trec prin asta si nu stiu ca e normal sa fii asa.  Poate exista in lumea asta si mame sigure pe ele, fara indoieli si frici, le felicit, dar nu cred ca le cunosc. Pe mamele din jurul meu le-am vazut si le vad in continuare cu dubii si griji, manate de dorinta de a face ce e mai bine pentru puii lor.

Teama de esec, sistemul de franare

Sigur ca nu e bine sa te arunci cu capul inainte in orice si ca fiecare trecem prin filtrele proprii actiunile si consecintele lor. Unii avem filtre mai relaxate, altii, dimpotriva, ne restrictionam mult din cauza unui astfel de filtru: teama de esec.

O am si eu si o vad in multi dintre noi: ne oprim din a face ceva sau a incerca ceva nou de frica faptului ca nu vom reusi, asa ca hei, de ce sa ne mai chinuim, nu? Nu vorbesc aici despre un soarece de biblioteca ce incearca sa urce pe munte fara pic de pregatire fizica, ci mai degraba despre genul acela de incercari care presupun responsabilitate si incredere in sine: un job nou, iesirea dintr-o relatie gaunoasa, descoperirea unei noi pasiuni (poate un blog, ei?). Vad asta la multi oameni din jur care se cramponeaza in limite autoimpuse, o vad si la mine. Pe unele mi le-am depasit, altele sunt acolo, ma vegheaza, ma streseaza, ma infraneaza.

Frici de mamici

De cand a aparut Copila, mai intai in burta, apoi in afara ei, m-am temut. Constient sau nu, am simtit mereu teama ca i se va intampla ceva rau, ca n-o voi putea proteja de toate lucrurile de care ar trebui sa o pot proteja, m-am simtit mica… Imi aduc aminte ca ea avea cateva zile de viata, ajunsesem acasa, iar dilema mea cea mai zbuciumata era ce sa folosesc pe post de crema de scutec. Auzeam tot felul de pareri, de la prietene cu diverse experiente si copii cu sensibilitati diferite, iar eu ma dadeam de ceasul mortii nestiind ce sa aleg de parca de decizia mea depindea viitorul ei academic. Stiu ca ii tot spuneam mamei: “Mi-e teama ca… Dar daca se intampla….?” Iar mama, draga de ea, imi spunea, oftand, ca de-acum o sa-mi tot fie teama de ce s-ar putea intampla. Si a avut dreptate: acum mi-e frica sa nu se inece atunci cand mananca, sa nu cada din pat atunci cand intorc capul, sa nu bage in gurita lucruri pline de microbi – inca n-am ajuns la lins pietre, asa ca inca ma straduiesc sa nu ii las la indemana telecomenzi, telefoane, stiindu-se ca sunt printre cele mai murdare lucruri cu care vine in contact un om. De altfel, imi dezinfectez frecvent carcasa telefonului, nici n-as vrea sa il strice, scapandu-l, asa ca il protejez cu accesorii usor curatabile.

E firesc sa-ti fie teama si trece, dar nu de tot

Toate am fost acolo. Sau daca nu toate, majoritatea. Acum, cand Copila are aproape 9 luni, fricile sunt tot acolo, nu mai sunt aceleasi, dar sunt altele, locul dedicat lor nu ramane niciodata gol, iar in capul meu gasesc mereu cate una care nu-mi da pace.

Dar am senzatia ca lumea in care traim ne impune asa un ritm incat e o rusine sa recunosti ca ti-e teama. Ca esti nesigur. Ca iti doresti ce e mai bun pentru copilul tau, dar nu stii cum sa ajungi acolo… sau daca poti sa faci asta.

Ei bine, primul pas e sa accepti ca teama asta izvoraste din iubire – se spune ca teama si iubirea sunt sentimentele absolute si ca unul dintre ele iti domina viata. Asta e pasul doi, sa reusesti sa iti accepti teama ca fiind fireasca si sa lasi iubirea sa ajunga pe primul loc. Sa nu stai cu sufletul la gura in orice moment, ci sa iti iubesti pruncul in fiecare clipa.

Primele zile ale Copilei au fost foarte zbuciumate pentru mine si simt ca nu m-am bucurat de venirea ei pe lume asa cum ar fi trebuit. Abia cu timpul apele din capul meu s-au mai limpezit si-am inceput sa iubesc mai mult decat sa ma tem. Desigur, in continuare am multe griji in ceea ce o priveste si indoieli legate de ce e mai bine pentru ea, dar incerc sa-mi las instinctul sa ma ghideze, pe ea sa-mi arate care e ritmul ei, ce ii place si ce nu, sa nu am asteptari impuse de societate de la cum ar trebui sa fie mamicia sau bebeluseala, ci sa ma raportez si sa ma conectez cu ea. Mi-as dori insa, daca as putea, sa dau timpul inapoi, sa ma bucur mai mult de ea, de darul care a fost pentru mine in loc sa-mi petrec zilele in spaima si indoieli…

De multe ori am senzatia ca o femeie se asteapta ca nasterea copilului sa o transforme in mama, asa, ca un pocnit din degete. Mai ales in era retelelor sociale, in care traim, presiunea asta se simte tot mai tare, vulnerabilitatile sunt tot mai adanc ascunse inauntrul nostru, iar perfectiunea afisata face ca orice nu se incadreaza in normele respective sa constranga o femeie la a se simti ca o mama rea. Insa nu e asa, chiar daca chimic se intampla niste lucruri care sa favorizeze relatia dintre mama si copil, chiar daca responsabilitatea te apasa, relatia dintre o mama si pruncul sau se creeaza si se consolideaza in timp, iar dragostea se impleteste cu frica, se despletesc si apoi se impletesc din nou, pana cand firescul maternitatii se instaleaza.

Nu stiu cat de coerenta am fost… si nu stiu daca v-am ajutat cu ceva, dar eu sper ca, de voi avea candva si un al doilea copil, sa-mi recitesc propriile cuvinte si sa ma ajute sa-mi accept mai usor fricile. Si sper ca voi, proaspete mame, care ajungeti pe aici intamplator sau in cautarea increderii in sine, sa nu uitati ca

sunteti cele mai bune mame pentru copilasii vostri!