N-am mai scris demult pe blog, din motive probabil destul de evidente – cu doi copii permanent acasă, unul foarte bebeluș și unul foarte suferind după viața sa de dinainte de frate și pandemie, sunt prinsă până peste cap.

Dar azi vreau să las aici un soi de pagină de jurnal. Pentru că simt nevoia să mă descarc și pentru că vreau să îmi amintesc ziua asta peste ani și ani, pentru ca a fost ziua de care m-am temut îngrozitor vreo două luni și jumătate, pe care puteam să o mai amân, dar am ales să o trăiesc. Și pentru că a fost o zi al naibii de grea, dar bună.

Puțin background

Pentru cei care nu ma urmăresc pe Instagram sau pe Stories, unde am mai postat una, alta: l-am născut pe Băiețel acum aproape 11 săptămâni, este încă în așa numitul al patrulea trimestru de sarcină, crește galopant, dar suferă din cauza refluxului și a alergiei la proteina din lapte de vacă.

Sora sa, Copila mea de 3 ani și (aproape) 8 luni, a fost foarte încântată de fratele său până a dat cu nasul de ce înseamnă de fapt sa fii soră mai mare. E un copil foarte atent, empatic și sensibil, se străduiește mult, dar de când a venit pe lume Băiețel, ii este foarte greu și se lasă adesea cu împotriviri sau crize de furie cauzate de frustrare.

Noi încercăm să o înțelegem, pentru că știm că viața I s-a schimbat radical o dată cu renunțarea la grădiniță (unde mergea de mai bine de un an și jumătate zi de zi) și cu apariția unui bebeluș (și încă unul needy) cu care își împarte mama 24 de ore pe zi. Ea e destul de ok până începe el să plângă. Atunci se pierde cu firea și cam începe haosul pentru că Băiețel e genul de bebeluș foarte liniștit până îl ia vreo durere sau disconfort și atunci urlă, iar când urlă el, nici cu ea nu te mai înțelegi și de cele mai multe ori se urlă stereo.

Până acum am fost suficient de norocoasă să am aproape mereu pe cineva cu mine: au fost bunicile pe rând, apoi Colegul de apartament a avut și el concediu. La început îmi era frică să rămân singură cu ei și o oră. Apoi am mai prins un pic de curaj. Am început sa ies cu ei singură la plimbare (ceea ce e foarte comod pentru că Băiețel doarme afară foarte bine și fie mă pot relaxa când Copila își face de lucru, fie ii pot acorda și ei atenție neîntreruptă). Dar de ziua în care voi rămâne singura cu ei mi-a fost groaznic de frică pentru că m-am temut de crizele lui de plâns suprapuse peste orele ei de masă și de somn. Copila mănâncă singură, nu trebuie hrănită, dar de obicei este însoțită de un adult la masă și oricum are o perioadă in care nu mănâncă prea bine (punem pe seama căldurii, dar mai ales a factorului emoțional). În plus, nu adoarme singură, ci vrea să stea cineva cu ea și (mai ales acum) să fie ținută în brațe. E și genul de copil foarte înțelegător cât timp e odihnită și nu ii e foame. În caz contrar, nu mai poti conta pe ea.

Aș fi putut să amân inevitabilul și să rămân câteva zile la bunici, dar în ultimele zile mi-am tot făcut curaj și m-am întărit psihic pentru ziua asta în care Colegul de Apartament urma să se ducă iar la birou. Așa că am zis că voi încerca și iată cum a decurs ziua noastră.

Prima parte a zilei: doar noi trei acasă

Copila a dormit cu tatăl ei și, când s-a trezit, a venit în camera unde dormim eu și Băiețel. Ne-am cuibărit noi un pic, era 7 fără ceva, fratele ei încă dormea, dar nouă ne sărise somnul, așa că i-am pus să asculte o poveste în sufragerie. Poate mai țineți minte că vă povesteam ritualul nostru de când mergeam la birou și eu – ea venea în sufragerie după mine și asculta poveste la boxa portabilă cât timp eu ma pregăteam. In ultima perioadă a mai cerut sa stea acolo cat timp eu aveam ceva de făcut în sufragerie, ceea ce pentru mine a fost un semn că tânjește după vechea rutină.

În timpul ăsta, eu am pus de cafea, am făcut un pic de ordine, am pus rufe la spălat și am pregătit rucsacul pentru plimbarea pe care voiam sa o facem după micul dejun. Mi-am făcut rutina de dimineață, m-am și machiat puțin (nu cred ca m-am machiat la mai mult de o plimbare până acum, chiar dacă ieșeam însoțită de cineva care mă ajută cu copiii, și de vreo 15 ori în ultimele 6 luni). Când s-a trezit Băiețel, l-am schimbat, l-am alăptat, apoi ne-am dus toți trei în bucătărie să mâncăm eu și Copila. A fost mult mai ok la masă decât mă așteptam, având în vedere lipsa ei de poftă de mâncare și nazurile pe care le tot făcuse la masă în ultimele luni. Bănuiam că acest comportament era provocat și de prea mulți spectatori și de faptul că nemâncatul ei era prilej de primit extra atenție sub forma de alternative la masă, rugăminți și insistente sa mănânce. M-a întrebat doar dacă o cert dacă nu mănâncă tot, i-am răspuns ca nu, sa mănânce cat ii trebuie și a mâncat liniștită.

După micul dejun, a urmat spălatul pe dinți pentru amândouă, am pus o altă mașină de rufe la spălat și am întins ce se spălase deja, ba chiar am programat multicookerul să găsim pastele fierte când urma să ajungem acasă (aveam deja sosul pregătit). Băiețel a fost în toane bune, Copila s-a tot jucat în legea ei, apoi l-am schimbat și hrănit pe el, noi fetele ne-am îmbrăcat și am ieșit afară.

Ne-am oprit la magazinul de cafea de unde am luat cafea pentru mine și un pahar gol pentru Copilă – făceam chestia asta cu ea de când eram în concediu de îngrijire a copilului și ii plăcea super mult sa bea apă în pahare de cafea. Ne-am dus apoi la un loc de joacă de lângă casă – era gol, dar jocurile cam ude. Apoi ne-am mutat într-o alta zonă unde ne mai jucam noi de obicei în pandemie, când locurile de joacă erau închise.

Ne-a găsit acolo curierul care ne-a adus un cadouaș La Roche Posay – gelul de spălare Lipikar Syndet și un balsam de buze Cicaplast. Imediat ce l-a văzut, Copila a sesizat subit că are buzele cam uscate, așa că balsamul de buze îi revine ei… Ne-am apropiat de casă pe măsură ce s-a înnorat, dar pentru că nu a început ploaia, am mai stat în fața blocului un pic și ne-am jucat cu trotineta.

Băiețel a dormit bine mersi în căruț în timpul ăsta, a adunat vreo două ore și jumătate de somn de voie. Pe la 12 și un pic am intrat în casă, ne-am spălat rapid pe mâini, Copila și-a găsit de treabă cu niște jucării, eu l-am hrănit și schimbat pe Băiețel, pastele s-au terminat de fiert, așa că ne-am așezat la masă. A mâncat decent din nou, ceea ce mi-a confirmat încă o dată că, dacă sunt doar eu cu ea, e mult mai înțelegătoare decât în cercuri mai largi.

A urmat apoi ritualul de culcare al Copilei, proba de foc de care ma temeam cel mai tare, pentru ca e la vârsta la care nu prea mai vrea să doarmă după-amiază, dar are încă nevoie de somnul acela. L-am hrănit și l–am pus pe Băiețel în sistem (folosesc un Lenny Lamb Upgrade), a adormit cu niște zgomote albe puse la boxă, am reușit chiar și transferul în pătuț, apoi a urmat partea de citit poveste și spus încă una la ureche.

Numai bine, când să se liniștească ea și să adoarmă, s-a terminat programul de sunete albe și Baietel a început foiala. “Uite, mami, s-a trezit bebelușul! Nu mai dormim!” Nu cred ca a fost vreodată mai veselă că s-a trezit frate-său! L-am pus la sân, să adoarmă la loc, dar el a făcut caca. “Trebuie să îl schimbăm, mami!” Imediat a tras și draperiile…

Mbon, puteam sa ma enervez, dar am reușit să nu. L-am schimbat pe el, am lăsat-o pe ea în pace sa se joace, am spălat vasele și ce am mai găsit de făcut prin casă, amintind ca sunt foarte obosita și, când se va culca iar Băiețel, o să dormim și noi. Băiețel a stat bine mersi în pătuț și a ascultat-o pe ea cum se juca. El dormise vreo 20 de minute, așa că după aproape o ora jumate a început să scâncească, l-am hrănit și l-am pus iar în sistem și a adormit rapid. Copila a cam protestat la ideea de somn, se făcuse deja târziu, dar am insistat puțin și a adormit într-un final cam la ora la care se trezea în mod normal. Dar una peste alta, am reușit să îi și culc pe amândoi.

“Nota de plată”, în patru

După cum menționasem, Băiețel e un bebeluș foarte zen până nu mai e și atunci e jale. Dacă avem o dimineață liniștită și doarme foarte mult, ne așteptăm ca după -amiaza sa își ia revanșa și sa vină “nota de plată”.

Azi totuși ne-a luat prin surprindere pentru ca dormise în reprize, cu pauze în care a stat treaz și totul părea ok. Doar că după vreo 20 de minute de somn ale soră-sii, s-a pus pe foit și pe plâns. A venit și Colegul de Apartament acasă, a încercat și el să îl liniștească, dar nu i-a ieșit. După vreo 20 de minute de agitație, a ațipit 10 pe mine și s-a trezit din nou, tot agitat și plângăcios.

Făcuse și Copila ochi, nu foarte încântată de plânsul foarte zgomotos. Îmi tot zicea ca vrea să stăm doar noi două – nu avusesem niciun moment doar pentru noi două de dimineață, dar nici nu prea aveam cum să mă revanșez pentru că mă împărțise frumos cu frate-său când eram singură și aveam cea mai mare nevoie de cooperarea ei.

Și cum tot făceam cu schimbul intre ei, încercând să îl liniștim și pe Băiețel, să primească și Copila atenție exclusivă, La ea s-a tot acumulat frustrarea haosului din casă . La cină a făcut mult mai multe figuri decât făcuse toată ziua. Plănuiam sa ieșim afară după cină, sperând ca va adormi Băiețel și vom putea sa ne concentram și pe ea, nu doar pe el, însă tocmai ce am primit avertizare meteo de la ISU (super, mai ales când încerci sa liniștești un bebeluș agitat, care urla deja de două ore cu două scurte pauze).

După masă, Copila a clacat într-o mare criza de plâns. Plângeau amândoi, lângă mine și ma uitam că nu știam ce foc să sting mai întâi. Ea îmi spunea cu lacrimile în barbă că vrea să fim doar noi două, el plângea lângă sân și nu se atașa deloc, așa că i l-am pasat Colegului de Apartament pe Băiețel să mă concentrez cateva minute doar pe ea. Mi-a zis că a făcut mizerie la masă și că Taică-său a considerat că e gata masa dacă se joacă cu mâncarea și nu mai mănâncă (asta e una din regulile noastre la masă). Mi-a mai zis că vrea să nu mai fie bebelușul, sa fie doar ea cu mine. Am întrebat-o dacă i-a fost greu sa avem grija doar noi două de Băiețel în aceasta zi (am vrut să îi dau și ei importanță), plangea și zicea că da. I-am văzut o privire ciudată spre Băiețel și am întrebat dacă simte că ar vrea sa ii facă ceva rău, și mi-a confirmat că ar vrea să îl împingă din brațele mele. Apoi am îmbrățișat-o strâns, i-am zis că mă bucur că mi-a spus asta, ca eu o înțeleg și o iubesc, ca ii mulțumesc că nu i-a făcut rău fratelui ei, și am intrebat dacă vrea să se impace cu tatăl ei. Bosumflată, a zis ca nu, așa că i-am propus să mai asculte o poveste cât timp încerc eu în continuare să îl liniștesc pe fratele ei (care încă urla, desigur, în bratele Colegului. Când am intrat la ei în cameră, a venit și ea rapid și a întrebat pe Taică-său dacă vrea sa se împace – chestie care m-a foarte amuzat, cu 3 minute în urmă respinsese ideea.

Ca sa scurtez puțin povestea, Băiețel a mai plans… S-a liniștit abia în jur de 7 și ceva, de la ora 4, când l-am dezbrăcat și pus pe burtă mea. Apoi l-am lăsat sa stea un pic pe burtică să mă duc la baie și, când m-am întors, adormise singur.

Am profitat și am stat ceva timp cu Copila, i-am făcut eu baie, am ținut-o pe lângă mine cat am călcat niște rufe, apoi i-am citit eu poveștile dinainte de somn. Din când în când îmi spunea ca vrea sa fim doar noi două. A mai fost un moment când era și tatăl ei în cameră și ne-a zis ca vrea sa fim doar noi trei, iar eu am profitat sa o laud lui că a fost un mare ajutor în îngrijirea fratelui. Am avut o scurta discuție despre faptul ca e greu când bebe plânge, dar ea e o soră minunată.

Mi-a tot cerut să doarmă cu mine (a mai dormit, căci fratele ei doarme în pătuț în mod normal, însă acum adormise în patul mare și mă temeam să îl mut sa nu înceapă iar concertul). Am refuzat-o blând, spunându-i că voi sta cu ea să adoarmă cat de mult pot, ca in dimineața următoare o aștept sa vină lângă mine în pat când se trezește.

Mi-a cerut să îi spun la ureche o poveste din cartea Împreună de Ioana Macoveiciuc, despre cât de greu îi este surorii mai mari după ce apare bebelușul, în care autoarea subliniază în final că bebelușul crește și cei doi copii devin cei mai buni prieteni. Mi-a zis de mai multe ori că vrea să fim doar noi două și m-a întrebat de ce am mai făcut un bebeluș. Nu e prima dată când mă întreabă… Ii dau mereu același răspuns, că ea ne-a învățat să fim părinți buni și că eu și tatăl ei ne-am dorit să avem doi copii minunați și iubiți, care să se iubească mereu cum o iubesc eu pe sora mea.

Când am crezut că a adormit, am dat să mă dezlipesc de ea și m-a întrebat scurt: “pleci?” Am mai rămas un pic…

Băiețel a adormit profund și a dormit mult să-si recupereze forțele. Nu s-a trezit nici când tatăl lui l-a mutat în pătuț. A rămas fără baie, însă după așa o zi, și-a meritat odihna. A avut și el o zi grea.

Suspectez că minunata criză de plâns a lui Băiețel a fost provocată de combinația de probiotic și picăturile cu simeticona. Nu e prima dată când am impresia că face o criză de plâns la scurt timp după administrarea lor, dar azi a fost cea mai lunga din toate, așa că o să iau o pauză de la ele să văd dacă se confirmă ipoteza sau crizele intense de plâns apar în continuare.

După ce ambii copii au adormit, mi-am umplut o farfurie de turtă dulce, am povestit scurt cu Colegul de Apartament despre ziua asta și m-am aruncat în dulce. A fost o zi pe cat de liniștită în prima parte, pe atât de agitată în a doua. Cumva, copiii mei m-au ajutat să trec cu bine peste bucata din zi în care nu ii aveam ca sprijin decât pe ei. Copila cel puțin nu a mai fost atât de ok, atât de vechea ea, cum a fost azi. Băiețel a fost și el cooperant. Amândoi au fost impecabili până n-au mai putut să fie. Mă mir că m-am ținut pe poziții și nu m-am pierdut cu firea și eu, pentru ca în ultimile săptămâni am mai pățit și așa în momentele foarte tensionate.

În loc de concluzie…

Mi s-a rupt sufletul pentru suferința amândurora. La Băiețel sper ca regimul meu fără lactate și întreruperea administrării de medicamente să aibă efect. Copila mai are mult de procesat, dar mă bucur că vorbește, că ne spune frustrările ei, chiar dacă e incomod și dificil să îi răspunzi la întrebări sau sa îți găsești cuvintele fără sa faci mai mult rău.

Să zic că am prins curaj după ziua aceasta… Nu știu. Am avut noroc și totodată ghinion. Dar sunt copiii mei amândoi și cumva o sa găsesc resurse sa fac față și dacă pățesc astfel de crize simultane când sunt singura cu ei… Pentru că nici nu prea am de ales. Nu sunt infailibilă, nu le știu și nu le pot face pe toate, dar dacă e ceva ce am (re)învățat azi e că toate trec…

Voi cum vă descurcați cu copiii acasă? Și cum ați îndulcit pentru fratele mai mare venirea unui nou membru în familie?