Bună să vă fie dimineața de duminică!

Înainte să (re)începem istorisirile, vreau să îmi descarc un pic sufletul. Am intrat să caut ultima postare din această serie și am văzut data la care a apărut. Apoi am realizat și de ce m-am oprit. Aveam 26 de săptămâni de sarcină, iar pe 20 ianuarie am avut un control în urma căruia am primit recomandarea fermă de a sta cât mai mult la pat în săptămânile următoare.

Chestia asta m-a destabilizat psihic destul de tare și nu am mai fost în stare să fac nimic. Eram stresată pentru bebeluș, dezamăgită de corpul meu care nu a făcut față cum trebuia, mă simțeam o povară pentru familie, de care aveam eu grijă, iar acum trebuiau ceilalți să aibă grijă de mine. Iar eu urăsc să depind de alții.

Scriu din nou acum, când etapa aceea e vieții mele e demult lăsată în urmă. Băiețel s-a născut, deși în vremuri dubioase și cu o spitalizare care m-a destabilizat mental (din nou), iată-mă dupa 9 luni încercând să reiau o rubrică dragă atât mie, cât și vouă.

* * * * *

Vrei să primești postările mele pe email?

Abonare Newsletter

* Câmp obligatoriu.

Săptămâna aceasta a fost una ușor atipică. A mea Copilă a fost la bunici săptămâna trecută, ceea ce mi-a simplificat destul de mult existența, dar am și realizat cât de ruptă din ritm sunt când nu e acasă și nu trebuie să mă țin de programul ei. Mă așteptam ca adaptarea ei acasă (unde nu primește la fel de multă atenție ca la bunici) și a noastră cu ea să fie greuță și așa a și fost.

Am avut parte totuși și de un ajutor nesperat, căci Colegul de Apartament a avut niște probleme de sănătate care l-au ținut acasă, în concediu medical, iar mie mi-a prins bine căci am scăpat de stresul culcatului copiilor la prânz – uneori necesită să se alinieze planetele ca să-mi iasă.

Pe de altă parte, sarcinile domestice s-au adunat și m-am achitat de ele preponderent pe somnul lor… Așa se face că mi-a luat aproape o săptămână să scriu ceva pentru blog ce planuiesc să apară săptămâna viitoare. Am tot scris pe bucăți, pe bucăți, uneori ignorând priveliștea nu tocmai măgulitoare a unui maldăr de jucării aruncate.

Aly a fost cea care m-a împins de la spate să mă motivez si să termin textul de care vă spuneam. L-am terminat într-o seară, la o oră foarte târzie și acela a fost momentul în care mi-am amintit că tot seara târziu îmi scriam textele și când era Copila mică și din una în alta mi-a venit impulsul de a relua și această serie.

Săptămâna aceasta, deși grea, a fost bună și din alte puncte de vedere. Am reușit să găsesc la Lidl o geacă pe care o ochisem pe aplicație și mi se păruse tare practică și frumoasă. Am ajuns chiar și la Auchan pentru a-mi face un stoc de produse cu care să înlocuiesc lactatele, având în vedere că Băieșel e alergic la proteina din lapte de vacă și posibil și soia. Gustul libertății, când ieși atât de rar fără copii, se simte mult mai dulce. Oricât i-ai iubi, ai nevoie și de o pauză, fie ea și pentru a rezolva necesități.

Dacă tot am plecat singură de acasă, am luat la purtat niște încălțări Rieker din piele întoarsă roz, extrem de comode, cumpărate pe când Copila avea 6 luni. Când a început ea să meargă, eu le-am cam menajat pentru că, deși am găsit o cale de a curăța încălțămintea din piele întoarsă, mă tem că și dacă le curăț prea des, se va toci pielea.

Am încercat să ies cu copiii afară, la plimbare, acum cât vremea încă ne mai lasă, ca să mă mai aerisesc și eu, ei să schimbe peisajul, iar Colegul de Apartament să asculte un pic liniștea, având în vedere că se simțea destul de rău. Unele plimbări au fost condimentate și de diverse ciondăneli cu a mea Copilă, care mai are accese de furie nu doar specifice vârstei, ci specifice întâiului născut și gelos.

Timp de câteva zile m-a încercat o durere în gât și m-am temut că lucrurile vor degenera. Am început să iau paracetamol și Biosept Mami – am găsit capsulele pe când făceam ordine în medicamente și, dacă tot le aveam de la o răceală din sarcină, am zis să le iau. Durerea nu s-a agravat, mi se pare chiar că a mai scăzut ca intensitate și mă gîndesc că e o iritație locală care are legătură cu rinita mea alergică.

Și chiar dacă ieri am plecat în grabă de acasă, complet nemachiată, în celelalte zile m-am machiat fără excepție. Și mai mult decât atât, mi s-a făcut și dor de machiajul ochilor, pentru că în ultimele luni am folosit farduri foarte rar. Cel de mai sus, Cosmic Blue din colecția Melkior Full Energy, a fost proaspăt lansat împreună cu alte cinci nuanțe la fel de puternice (pe gustul meu sunt Vanity și Magenta Crush) și se alătură nuanțelor existente în *gama fardurilor Ultra Metalic*.

După-amiaza de ieri am petrecut-o în bucătărie făcând niște bunătăți rapide alătri de Copilă. Am făcut foitaj cu măr, cu brânză, și am folosit una dintre foi pentru a face saleuri rapide: ea a uns foaia cu ou, împreună am pus susan, iar la final eu am tăiat formele de saleu. Afară ploua și era un miros de rece, iar la noi în casă mirosea a copt.

View this post on Instagram

(1/3) "Am fost cu băiatul meu în parc azi. Parcul din Bacău este fix lângă maternitate… Aşa că o perioadă de timp am stat cu un ochi la el și cu un ochi la clădirea unde ar fi trebuit să ne petrecem primele zile împreună. Doar că nu a fost așa, pentru că zilele noastre din maternitate au fost cu el în incubator și cu mine plângând ba pe la uși, ba în salon, ba (preț de doar câteva minute) lângă incubator.  .  Am născut în plină pandemie, când toată lumea era izolată, iar maternitatea avea restricțiile cele mai stricte. Eram la a doua naștere, prima naștere (cezariană) a avut loc la Iași, unde politica de facilitare a legăturii dintre mamă și bebelușul nou născut e diferită: bebelușul și mama se întâlnesc și la ATI, măcar pentru câteva minute, mama este ajutată să se mobilizeze cât mai repede la ATI, dusă în salon pe cât posibil în aceeași zi, iar bebelușul se aduce în salon în seara respectivă sau dimineața următoare.  .  La Bacău, de regulă mama este ultima care vede bebelușul – cât timp mama este la ATI, copilul nu îi este adus, medicul neonatolog nu coboară să discute despre starea bebelușului, iar veștile, în mod normal, vin de la tată. Șederea mamei este de cel puțin 24 h la ATI, nici vorbă de mobilizare înainte de trecerea acestui termen. M-am chinuit toată sarcina să fac pace cu gândul că îmi voi vedea copilul atât de târziu și mi se părea nedrept că nu îl voi putea strânge în brațe și pune la piept mai repede, cum s-a întâmplat cu sora sa. .  Numai că în cazul pandemiei, tații nu au voie să intre în spital. Iar eu am stat cele 24 de ore la terapie intensivă, înfruntând durerile post-operatorii cu gândul la mobilizarea de a doua zi. Șocul și durerile inițiale au trecut mai ușor, mă și gândeam cum mă voi semi-izola în salon cu bebelușul, pentru a limita contactul cu personalul medical și celelalte paciente astfel încât să ajungem acasă sănătoși. .  Socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. După ce am reușit să ajung în salon la 24 de ore de la naștere, am descoperit cu stupoare că al meu copil fusese transferat la Terapie Intensivă Neonato." (continuarea mai jos) ⬇️⬇️

A post shared by Cătălina Bucur (@sunnysideup.ro) on

Aseară, Cătălina a publicat povestea nașterii lui Băiețel. Puteți citi o variantă extinsă pe blog, pentru contul ei am rescris insistând pe momentele care m-au traumatizat pe mine cel mai tare. Cătălina adună sub hashtag-ul #NormalizeMotherhood poveștile mamelor în speranța de a aduce ideea de normalitate și firesc în viețile mamelor care nu știu la ce să se aștepte sau se tem că sunt singurele care întâmpină anumite greutăți.

Eu am tot scris pe Stories (unde chiar vă invit să mă urmăriți că am devenit foarte activă) că sănătatea mentală a unei proaspete mame depinde de experiența din maternitate în primă fază, acele prime zile pot face diferența între o depresie postnatală (mai gravă) sau lipsa ei.

Voi ce-ați făcut săptămâna asta?

(P.S.: Mi-a fost tare dor să încep și să închei textele în acest fel.)

(Visited 1 times, 1 visits today)
Ți-a plăcut? Împărtășește și altora!