Vă provocasem zilele trecute pe Intagram la o discuție despre sarcină și mămicie și am primit acolo o întrebare care m-a pus rău pe gânduri. O cititoare mă intreba dacă m-am gândit vreodată să nu am copii de teama faptului că aș putea fi un părinte rău.

M-am gândit să vă povestesc puțin despre ce frici simt în ceea ce privește faptul că aș fi un părinte nepotrivit sau că ar fi mai bine să nu am copii, înainte de a-i avea, pentru că văd în jurul meu persoane care se apropie de vârsta la care ceasul biologic bate tare, dar care simt că nu pot vorbi despre temerile pe care le au legat de acest subiect fără să fie judecate.

Fac o mică paranteză ca să menționez că mi-ar plăcea să fiu mai curajoasă și să vorbesc mai explicit aici, pe blog, despre anumite lucruri cu care mă confrunt fără frici că a fi judecată, dar recunosc că de multe ori mă blochez. Îmi dau seama atunci când abordez cu greutate și cu un număr restrâns de persoane subiectul respectiv în particular… Dar uite că apar astfel de întrebări care mă pun pe gânduri și mă îndeamnă să scriu măcar despre lucrurile pe care le-am depășit.

Frici legate de moștenirea genetică pe care o dăm mai departe viitorilor noștri copii

Poate știți, poate nu știți, în funcție de perioada în care mi-ați descoperit blogul, că între 2013 și 2015 am urmat un tratament pentru boala Lyme. Acela a fost un moment de cotitură pentru mine și Colegul de apartament, care am ajuns în sfârșit pe aceeași lungime de undă, aceea în care ne doream să fim părinți, dar nu știam dacă vom putea din cauza stării mele de sănătate.

Primisem asigurări de la medicul meu că după terminarea tratamentului, când analizele mele vor arăta inactivarea bolii, voi putea naște un copil sănătos, care nu va moșteni boala. Dar aceasta a rămas o temere a noastră pe care ne-am asumat-o, fie din egoism, fie din inconștiență, fie dintr-o dorință prea puternică de a fi părinți. Pe Copilă nu am testat-o încă, nici nu discutăm prea des subiectul Lyme și posibilitatea ca unul din copiii noștri să moștenească boala, am crezut cumva orbește ce ne-a spus medicul și am avut încredere în starea mea de sănătate, confirmată de lipsa simptomelor și de analizele pe care le-am repetat regulat.

Vrei să primești postările mele pe email?

Abonare Newsletter

* Câmp obligatoriu.

Pe lângă problema Lyme care la noi a fost mai apăsătoare, mai e și restul suitei de probleme de sănătate care apar în orice familie. La tinerețe, majoritatea nu este conștientă că bolile părinților noștri ar putea deveni bolile cu care se vor confrunta copiii noștri. Știu însă oameni care au frici legate de faptul că ar da mai departe bolile pe care le au… Și-mi imaginez că trebuie să fie o decizie dificilă.

Mie mi se pare o loterie genetică. Poate că viitorii copii vor moșteni bolile din familie, poate că acestea le vor afecta calitatea vieții mai devreme sau mai târziu, poate că se vor descoperi leacuri, poate vor fi sănătoși tun… Chiar e o loterie, una care ne poate stârni frici.

Voi fi un părinte bun?

Cred că majoritatea celor de vârsta mea au crescut destul de diferit față de cum alege generația mea să își crească copiii. În primul rând societatea era foarte diferită atunci, beneficiile oferite mamelor de copii mici erau aproape inexistente, iar o anumita distanță față de bebeluș se impunea indiferent de ce îți doreai sau simțeai să faci cu copilul tău – mă refer aici la nevoia de a lăsa copilul la bunici, cu bone sau în creșe, chiar săptămânale, deoarece mama trebuia să se întoarcă foarte devreme la serviciu după naștere.

Mai apoi era programul haotic de lucru al părinților, nu degeaba suntem noi generația cu cheia la gât, unele chestii le-am învățat foarte devreme, mai devreme decât ne-am fi dorit. Unii au crescut sau au fost crescuți de frații mai mari, presiunea de a performa la școală, de a nu face de râs familia în bloc, cartier, sat, pedepsele corporale (care cred că au fost mai frecvente decât ne place sa recunoaștem) ne-au lăsat cu niște sechele și anxietăți.

Cred că anumite traume din felul în care am trăit noi i-ar putea speria pe cei din generația mea și i-ar putea determina să creadă că nu ar putea oferi mai mult sau mai bine copiilor, din punct de vedere emoțional. Totuși, mi se pare că în zilele noastre există resurse care ne pot ajuta să trecem peste aceste temeri și traume, fie că e o relație mai bună cu cei care ne-au crescut, fără (așa de multe) resentimente, cărți de parenting care ne pot pune lucrurile intr-o altă lumină, terapie, susținere mai bună din partea celor apropiați sau a societății.

Recunosc că aceste frici, deși au existat și în mintea mea, nu m-au făcut să nu îmi doresc copii. Aș zice că am făcut copii în ciuda lor și am descoperit că atunci când am avut copilul, nu doar el a crescut, ci și eu am crescut alături de el. Ca să vă dau un exemplu, cel pe care l-am discutat și pe Instagram, trebuie să recunosc rușinată că atunci când am auzit prima dată de ideea de a crește un copil fără a-l bate (cred că a fost acum vreo 8 ani), mi s-a părut neverosimil. Nu prea bătea cu realitatea pe care o știam eu din copilărie, deși în familia mea bătăile nu au fost atât de crunte pe cât am auzit în alte situații.

Așadar, pentru mine a fost un exercițiu emoțional foarte solicitant să diger ideea asta, să ajung în faza în care bătutul copilului să nu mi se mai pară o normalitate și, poate, cel mai important, să descopăr mecanismele de educare a copilului, dar (mai ales) de autoreglare emoțională cu care să înlocuiesc bătaia atunci când instinctiv mi-ar putea veni să ridic palma.

Teama că viața nu va mai fi niciodată la fel, ci doar un șir lung de oboseală, rutină și lipsă de timp

Acuma, să ne înțelegem de la început: viața chiar nu va mai fi niciodată la fel! Dar nu trebuie să-i dăm acestei afirmații o încărcătură negativă, deși cred că în proporție de 95% când am auzit-o, mi s-a zis pe un ton grav și superior, de către cei care au copii și păreau chiar copleșiți de asta. Cu siguranță sunt și eu vinovată de aceeași greșeală, oi fi comis-o și nu doar o dată.

Din punctul meu de vedere, depinde foarte mult de părinți: e posibil ca nici tu să nu iți mai dorești să trăiești cum ai trăit, sau să-ți vină mai ușor decât credeai să renunți la anumite lucruri care contau înainte pentru a petrece timp cu copilul tău.

Știu și părinți pentru care lucrurile astea vin mult mai greu și care, în cele mai bune cazuri, au găsit soluții pentru a împăca pe toată lumea: fie că apelează la bunici sau la bone, reușesc să aibă un stil de viață nu foarte diferit față de cel dinainte de copii.

Oricum, partea cea mai solicitantă asupra stilului de viață, după părerea mea, e etapa de bebelușeală, apoi lucrurile intră ușor, ușor într-o (nouă) normalitate. Apar, desigur, alte griji și probleme o dată ce copiii cresc, însă impactul unui bebeluș cred că e cel mai mare pentru că lucrurile tind să se transforme radical, iar apoi, pe măsură ce copiii cresc, situația se schimbă treptat.

Dacă n-o să simt bucuria de a avea un copil și o să-mi regret decizia?

Cred că temerea asta se instalează mai ales pe fondul unei profunde diferențe în experiențele pe care ți le prezintă alții: îi avem pe de o parte pe cei care ne înspăimântă cu greutățile, iar apoi vin cei care îți vorbesc despre iubirea profundă, magică, specială pentru omulețul acela fantastic, de te întrebi ce au fumat.

Am senzația că și în social media se cam pune accent pe una din cele două extreme, când de fapt cred că atât sarcina, cât și părințeala sunt o îmbinare între cele doua ipostaze și mult mijloc. Mie mi se pare firesc să mă și tem, să fiu și în extaz, să am clipe de inconștiență în care să gândesc că, fie ce-o fi, ne-om descurca, să am capul plin de întrebări și îndoieli la finalul cărora să găsesc eventuale soluții pentru acele probleme sau măcar să fi procesat că ceea ce mi se întîmplă e normal.

În loc de concluzie despre frici…

Părințeala e o chestie care îți transformă viața. Nu o face un coșmar, nu cred că o face nici un continuu extaz, ci cred că va fi diferită. Și mai cred că atunci când chiar îți dorești sau vine momentul în care vrei să faci un copil, temerile astea se mai rezolvă de la sine (sau le poți ignora mai ușor). Mai cred că nu toată lumea trebuie să aibă copii, lăsăm deoparte intratul în rândul lumii, datoria față de societate și trebuie să o gândim din perspectiva noastră: sunt gata să îmi asum schimbarea? Sunt gata să trăiesc această nouă dragoste, care vine cu griji și frici specifice?

Pot să cresc și eu alaturi de acest copil pe care mi-l doresc?

Dacă vreți să citiți și alte păreri personale pe subiecte sensibile de maternitate, las o scurtă listă de recomandări aici, ca să le scot din negura anilor:

Sunt tare curioasă care sunt părerile voastre pe acest subiect mai sensibil:

De ce v-ați temut înainte de a avea copii? Ce frici de părinte rău v-au marcat și cum le-ați depășit?

(Visited 478 times, 1 visits today)
Ți-a plăcut? Împărtășește și altora!